Cate ceva despre apologetica.

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Cate ceva despre apologetica.

Mesaj Scris de David la data de Vin Oct 03, 2008 2:55 pm

Urmatorul articol este preluat de pe site-ul SOCLU pe care va invit sa il vizitati. Mentionez ca articolul nu reprezinta neaparat si viziunea mea asupra apologeticii, insa l-am postat pentru ca stiu ca poate sa va fie de folos.


Introducere

Cunoscutul mistic ortodox român Petre Ţuţea spunea că “un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism.” Cum ai putea să dovedeşti existenţa Aceluia care se identifică prin “Eu sunt cel ce sunt”, ar fi dilema lui Ţuţea? Raţionalizarea excesivă a creştinismului îl dezbracă de elementul tainic, mistic, supranatural, adică tocmai de ceea ce îl face special. Teama misticului creştin este ca nu cumva încercând să ajuţi, de fapt să distrugi şi prin argumentarea pentru Împărăţie să-i “distrugi corola de minuni”, care nu este accesibilă minţii strict mecanicist-raţională.

Cu toate neajunsurile însă, un lucru mult mai riscant decât să faci apologetică este să nu faci. Apostolii au practicat-o, Scriptura o porunceşte iar nesiguranţa şi lipsa cronică de rădăcini a omului post-modern o cere.

Definiţie

Apologetica creştină este disciplina care se ocupă cu apărarea raţională şi sistematică a credinţei creştine. Termenul apologetică vine de la cuvântul grecesc apologia care înseamnă a apăra sau a oferi argumente[1]. Se are în vedere argumentarea pentru existenţa lui Dumnezeu, temeinicia documentelor Vechiului şi Noului Testament, divinitatea lui Isus Hristos sau în cazul particular al apologeticii creaţioniste apărarea istoricităţii relatării creaţiei.

Scop

Ravi Zacharias, unul dintre cei mai cunoscuţi apologeţi creştini contemporani spunea că apologetica creştină are scopul de a “te face să vezi lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu”[2] . Altfel spus, te face să vezi ca fiind adevărată concepţia creştină despre lume şi viaţă, sau mai simplu spus creştinismul.
În acest sens, apologetica oferă răspunsuri raţionale celor care au întrebări, neînţelegeri sau critici faţă de creştinism. Prin acesta are loc o “desţelenire” sau o “dez-împietrire” a minţii neluminate de Duhul adevărului, şi prin depăşirea obstacolelor intelectuale din calea găsirii adevărului creştin se face pregătirea pentru auzirea evangheliei[3] . Un mare câştig au şi credincioşii, care nu au încetat să gândească odată cu convertirea şi au rămas ei înşişi cu multe întrebări, apologetica având rolul de a limpezi dubiile şi a întări credinţa acestora.

Motivaţia pragmatică

Prin natura sa de fiinţă raţională omul îşi pune întrebări. Acestea pot fi oneste sau răutăcioase, cu bună credinţă sau doar batjocoritoare. Marele apologet al secolului XX, C.S. Lewis a înţeles că atitudinea omului contemporan faţă de Divinitate s-a schimbat radical în vremea noastră. Dacă înainte de perioada modernă Dumnezeu era stăpânul suveran, transcendent şi măreţ, Unul în faţa căruia omul trebuia să arate evlavie şi respect, această perspectivă a fost treptat abandonată. De la statutul de fiinţă dependentă de providenţa divină omul s-a ridicat tot mai sus până a ajuns să-l pună pe Dumnezeu sub lupă, să pună la îndoială concepţiile clasice despre cine este El, de ce (şi dacă) a creat lumea, să-l îndepărteze din cotidian, să-l exileze până acolo încât ştiinţa modernă l-a făcut pe Dumnezeu (zice-se) inutil. Dacă înainte omul se ştia dator să ducă o viaţă în ascultare ca să nu fie judecat şi pedepsit de Dumnezeu, omul a ajuns să-l pună pe Creator în boxa acuzaţilor[4], să-L ia la întrebări, să se raporteze cu neglijenţă şi uşurătate, ba chiar sa-L trateze cu superioritate.

Bineînţeles că încă de la întemeierea creştinismului au existat critici şi sceptici. Creştinii nu au stat nepăsători, şi de la Apostolul Pavel, Iustin Martirul şi Tertulian până la C.S. Lewis, Norman Geisler şi William Lane Craig există o lungă tradiţie a credincioşilor intelectuali care au înţeles că este de datoria lor să apere adevărul pe care l-au primit.

Perioada contemporană a fost numită “epoca de aur a apologeticii creştine”[5] din cauza multiplelor provocări ale oamenilor de ştiinţă, relativismului, criticii înalte a Scripturii sau revizioniştilor pseudo-istorici. Teorii dintre cele mai poznaşe construiesc te miri ce portrete a lui Isus, ba că ar fi fost un guru iluminat, ba că s-a însurat şi a trăit fericit până la adânci bătrâneţe, ba că … n-a fost. În toate aceste năzbâtii se poate detecta o ignoranţă mai mică sau mai mare pentru cercetarea istorică, dar acest lucru este puţin important pentru veşnicul consumator de noutăţi, bârfe şi teorii ale conspiraţiei.

Motivaţia scripturală

Privind la toate provocările cu care trebuie să dea piept creştinul, nu e deplasat să spunem că într-adevăr, trăim într-o perioadă în care apologeţii n-ar rămâne deloc fără slujbă.

Pentru ochiul obişnuit cu această disciplină nu este deloc greu a observa în scripturile creştine tipare ale discursurilor care pot fi catalogate ca apologetice. De fapt, prima predică de după înviere este un discurs care face apel la dovezi ce Îl prezintă pe Isus ca fiind Hristosul. Când s-a ridicat să vorbească mulţimii în ziua cinzecimii, Petru nu le-o oferit o “mărturie personală” ci le-a vorbit despre miracolele făcute de Isus la care ei au fost martori, despre profeţia împlinită şi despre faptul că Hristosul crucificat a înviat şi apostolii erau martori ai acestui fapt. Cu alte cuvinte, le-a oferit argumente. Prin lucrarea Duhului în conştiinţa lor, o mare parte din cei ce au ascultat au crezut cuvântul predicat şi au devenit ucenici.

Mai departe în Faptele Apostolilor citim despre Pavel care trebuia să-şi apere credinţa în faţa dregătorilor Felix şi Festus şi a împăratului Agripa, ceea ce şi face magistral. Creştinilor din Corint Pavel le spune că “noi surpăm născocirile minţii, şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu” (2 Corinteni 10:4,5; Trad. Ortodoxă) iar Iuda (nu Iscarioteanul) îi invită pe credincioşi să “stea vitejeşte pentru credinţa ceea ce odată s-a dat sfinţilor” (Iuda, Noul Testament 1857).

Dintre toţi, probabil că Petru este cel mai clar când scrie “să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (1 Petru 3:15; Trad. Ortodoxă). Desigur, acesta este un deziderat destul de greu de atins pentru că întrebările şi dubiile oamenilor vor depăşi de multe ori pregătirea şi răspunsurile noastre. Mai mult, nici nu este necesar să încercăm a răspunde oricui şi la orice obiecţie. Unii pun întrebări oneste dintr-o pornire sinceră, dar alţii sunt ca nebunul despre care vorbeşte Solomon[6], caz în care trebuie să cântărim cu înţelepciune dacă merită efortul sau nu.

Apostolul Pavel le scrie Corintenilor că propovăduirea lui Hristos cel răstignit este pentru Iudei o pricină de poticnire şi pentru Neamuri o nebunie. Se observă că modul de raportare la Evanghelie al celor două neamuri diferă. Unii creştini au pus “pricina de poticnire” pe seama moştenirii religioase bogate a evreilor. Ei aveau Legea, legămintele, profeţii şi Scripturile. Hristosul răstignit era anormal pentru tiparele lor de gândire, ceva la care nu se aşteptau. Dar pentru greci era de-a dreptul o nebunie. Probabil Pavel a înţeles acest lucru în vreme ce se străduia să le ducă vestea bună. Când a ajuns cu discursul de pe Areopag la partea cu învierea, ascultătorii l-au invitat să continue altă dată, luându-l în derâdere[7]. În altă situaţie dregătorul Festus (un roman) i-a spus pe şleau: “Pavele, eşti nebun” (Faptele Apostolilor 26:24). Când afirma că pentru greci (şi în general pentru neamuri) crucea este o nebunie, vorbea din experinţă. Din acest motiv a înţeles că felul în care se raportează la greci trebuie să fie diferit de felul în care argumentează cu evreii. Ar fi de prisos să le arate păgânilor că în Hristos s-au împlinit Scripturile dacă ei nu acceptau autoritatea Scripturilor[8]. Acestea sunt motivele pentru care apologetica doreşte conectarea cu cei cărora li se adresează la nivelul lor. Mintea seculară trebuie abordată începând cu fundamentele: Creaţia, Căderea, Blestemul, Judecata prin Potop, etc. Vestea bună a împăcării şi răscumpărării poate fi sădită doar pe un teren prielnic, iar unul din scopurile apologeticii este tocmai să pregătească acest teren.

Tipuri

După modul în care a fost practicată apărarea credinţei de-a lungul secolelor, se poate face o clasificare a diferitelor abordări: clasică, probatorie (eng: evidentialist), experienţială, istorică şi presupoziţionalistă[9].

Apologetica clasică se numeşte astfel deoarece este metoda folosită de-a lungul secolelor, începând cu primii gânditori creştini şi până astăzi. Aceasta se caracterizează prin folosirea a două tipuri de argumente: teistice şi probatorii. Primul tip urmăreşte stabilirea adevărului teismului prin argumentare raţională fără a face apel la revelaţia specială, Biblia. Sunt folosite argumente pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu dintre care cele mai acceptate sunt argumentul cosmologic, teleologic şi cel moral. Al doilea tip de argumente foloseşte dovezi istorice pentru demonstrarea autenticităţii documentelor (Vechiului şi) Noului Testament. Logica argumentării este următoarea: Dumnezeu există (deci miracolele sunt posibile) + Noul Testament este veridic -> Isus este Fiul lui Dumnezeu -> tot ce a afirmat Isus este adevărat. Exponenţi contemporani de seamă ai acestei abordări sunt Norman Geisler şi Willian Lane Craig.

Apologetica probatorie foloseşte o gamă largă de dovezi pentru a demonstra adevărul Creştinismului, la fel cum un avocat combină diferite linii de apărare care însumate oferă un caz puternic pentru poziţia susţinută. Sunt folosite dovezi în favoarea teismului, dovezi istorice, arheologice, ale profeţiei împlinite şi chiar experienţiale (vieţi transformate). Apologetica probatorie diferă faţă de cea clasică prin faptul că nu consideră necesar să dovedească teismul înaintea celorlalţi paşi. Unul din cei mai cunoscuţi apologeţi care foloseşte o astfel de abordare este Josh McDowell.

Apologetica experienţială afirmă că un argument foarte puternic pentru adevărul creştin este experienţa religioasă. Unii apelează la experienţa religioasă existenţială, accesibilă tuturor. Printre existentialişti se numară *Soren Kierkegaard şi *Karl Barth. Alţii apelează la experienţe religioase speciale, cum ar fi convertirea sau întâlnirea mistică cu Dumnezeu. Creştinii mistici susţin că astfel de experienţe sunt în mod evident adevărate şi sunt suficiente pentru atestarea creştinismului pentru cei care le trăiesc. Persoanele care apelează la acest tip de atestare a validităţii credinţei în general resping celelalte abordări apologetice. Aceştia mai sunt numiţi şi fideişti. Mulţi apologeţi clasici, probatorii şi în special cei presupoziţionalişti consideră însă că argumentele bazate pe experienţă sunt neverificabile şi susceptibile de interpretări subiective.

Apologetica istorică accentuează doar palierul istoric de argumentare. Deoarece credinţa creştină este una istorică, susţinătorii acestui model consideră că dovezile istorice sunt suficiente pentru atestarea întregului adevăr al creştinismului, inclusiv existenţa lui Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă pentru apologeţii istorici faptele vorbesc singure, apologeţii clasici susţin necesitatea argumentelor teistice ca să stabilească mai întâi cadrul în care faptele istorice vor fi interpretate. Reprezentanţi contemporani proemineţi ai acestui curent sunt John Warwick Montgomery şi Gary Habermas.

Apologetica presupoziţionalistă afirmă că apărarea credinţei creştine trebuie să se facă de pe fundamentul anumitor presupoziţii de bază. Partizanii acestei abordări susţin că fără postularea unor adevăruri creştine fundamentale (cum ar fi Trinitatea şi revelaţia Acesteia în Scriptură) nu este posibil să explici sau să justifici universul, viaţa, istoria sau limbajul. Se argumentează că dintre toate concepţiile de viaţă doar creştinismul este intern consistent, suportabil, ţine cont de toate aspectele realităţii, este relevant existenţial şi întâmpină nevoile de bază ale vieţii. Presupoziţionaliştii stricţi resping validitatea argumentelor teistice şi cred că faptele nu vorbesc pentru ele şi nu au semnificaţie decât în cadrul concepţiei creştine. Printre cei mai cunoscuţi presupoziţionalişti sunt *Gordon Clark şi *Cornelius Van Til.
Limite

Deşi apologetica este o disciplină necesară şi folositoare, şi ea ca orice alt lucru are limitele ei. Acestea decurg natural din scopul pe care apologetica il are şi anume acela de a înlătura obstacolele şi obiecţiile din calea căutătorului sincer, sau, în cazul celor credincioşi, fundamentarea pe temelii solide.

Astfel, apologetica nu este un panaceu care să rezolve magic problemele necredinciosului, scepticului sau credinciosului cu dubii. Pe bună dreptate unii necreştini au spus că “apologetica nu funcţionează, nici cea evidenţialistă, nici cea presupoziţionalistă, nici una”. Ceea ce putem înţelege din observaţia precedentă este că nu e nimic neobişnuit ca un sceptic să treacă prin cele mai sofisticate şi diverse argumente şi să rămână la fel de necredincios, sau chiar mai rău. Unul dintre motive este şi acela că scepticismul este o atitudine, o modalitate de abordare a anumitor dovezi (doar cele faţă de care eşti sceptic) care te imunizează într-o anumită măsură la orice argument. În defnitiv, dacă te-ai lăsa influenţat de vreo dovadă care să te ajute să treci de la necredinţă la credinţă n-ai mai fi un sceptic consistent.

Apologetica oferă argumente raţionale dar drumul până la convertire este o conlucrare tainică între duhul şi mintea omului pe de o parte şi Duhul lui Dumnezeu pe de altă parte.


continuarea in urmatorul post...

_________________
I believe in Christianity as I believe that the sun has risen: not only because I see it, but because by it I see everything else.
C. S. Lewis
avatar
David
incepator
incepator

Mesaje : 31
Data de înscriere : 02/10/2008
Varsta : 29
Localizare : Cisnadie

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Cate ceva despre apologetica.

Mesaj Scris de David la data de Vin Oct 03, 2008 2:56 pm

Obiecţii

Diferite obiecţii[10] s-au ridicat de-a lungul timpului împotriva utilizării apologeticii atât printre necreştini cât şi în cercurile creştine, unele dintre ele având susţinători fermi şi astăzi.

Nu răspunde nebunului după nebunia lui (Pr 26:4)

Această obiecţie presupune că toţi oamenii au cunoştinţa lui Dumnezeu[11] şi deci orice împotrivitor este un om nebun cu care nu are rost să-ţi pierzi timpul (Ps. 14:1). Dacă ar fi sincer, se spune, ar accepta evanghelia şi ar deveni creştin pentru că, nu-i aşa, în adâncul lui ştie că creştinismul e adevărat. Însă Proverbe 26:5 sugerează altceva: există oameni sinceri cu păreri sau convingeri greşite care pot da atenţie argumentării tale[12]. Aşadar, nu argumenta cu cei care nu sunt deschişi raţiunii, dar corectează-i pe cei sinceri care au concepţii greşite.

Apologetica nu e folosită în Biblie

Această obiecţie pur şi simplu nu este adevărată. Probabil ea provine dintr-o definire deficitară sau incompletă a apologeticii creştine de tipul “apologetică = argumentarea raţională pentru existenţa lui Dumnezeu”, care ne împiedică să identificăm în Biblie exemple clare. Adevărul însă este altul: apologetica este folosită ori de câte ori argumentăm, dovedim sau explicăm ceva cu scopul de a înlătura obstacolele din călătoria spirituală a cuiva spre creştinism. În realitate, nu se pune problema folosirii apologeticii când răspunzi întrebărilor cuiva, ci doar dacă apologetica pe care deja o foloseşti e una eficientă.

E suficient să amintim aici doar câteva exemple: conform cu Ioan 20:30-31 Isus însuşi a făcut “semne” (sau “multe dovezi” în Fapte 1:3) împreună cu Dumnezeu Tatăl (Fapte 2:22) într-un mod obiectiv (”în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi”), iar apostolul Ioan la randul lui le-a transmis mai departe ca să dovedească că “Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. La fel a făcut şi Petru (Fapte 2:22) şi Pavel (Fapte 17:3). Alte exemple clasice de apologetică e tâlcuirea Scripturilor de către Isus în drum spre Emaus (Luca 24:27) sau cuvântarea apostolului Pavel din Atena (Fapte 17).

Biblia nu demonstrează existenţa lui Dumnezeu, ci doar o afirmă

Chiar dacă această obiecţie ar fi adevarată, nu ar spune nimic despre necesitatea apologeticii sau atitudinea lui Dumnezeu faţă de apologetică. La urma urmei, Biblia nu a fost făcută ca să dovedească existenţa lui Dumnezeu. În schimb, Biblia ne cheamă într-un mod clar la apologetică când spune în 1 Petru 3:15 “fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi”. În al doilea rand, conform cu Romani 1:19-20, Dumnezeu însuşi se foloseşte de apologetică prin faptul că a pus înaintea minţii noastre dovezi raţionale privind existenţa Sa. Faptul că dovezile ne sunt prezentate de Dumnezeu însuşi se afirmă răspicat în v.19: “căci le-a fost arătat de Dumnezeu”. Iar faptul că aceste dovezi sunt raţionale şi se adresează minţii e subliniat de v.20: “când te uiţi cu băgare de seama la ele”. Altfel spus, când le analizezi cu atenţie sau în detaliu. Aceasta nu se face altfel decât folosind în mod corect raţiunea.

Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită prin raţiune

Unii creştini susţin că existenţa lui Dumnezeu trebuie doar crezută, ea nu poate fi dovedită. Aici depinde la ce fel de dovezi ne aşteptăm. Dacă prin «dovezi» se înţelege demonstrarea cu certitudine matematică sau ajungerea la o concluzie logică necesară, majoritatea teiştilor sunt de acord că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită. Asta deoarece logica formală şi matematica ţin de realitatea abstractă. Dacă nu începem cu ceva existent nu vom reuşi niciodată să ieşim din sfera teoretică. În plus, atât logica formală cât şi certitudinea matematică sunt deductive în natura lor, altfel spus, concluziile decurg din premise. Asta ar însemna că pentru a ajunge la concluzia existenţei lui Dumnezeu, existenţa Lui ar trebui să fie inclusă în premise ceea ce ar rezulta într-un argument circular.

Pe de altă parte, dacă prin «dovezi» se înţelege prezentarea unor «argumente satisfăcătoare» sau «dincolo de orice îndoială rezonabilă», acest tip de dovezi sunt possibile[13].

Nimeni nu a devenit creştin prin apologetică

Pentru a răspunde la această obiecţie este util să ne imaginăm cum s-ar prezenta situaţia dacă ea ar fi adevarată. Dacă nimeni nu se converteşte în urma apologeticii înseamnă că nimeni nu a devenit creştin în urma convingerii personale că creştinismul e adevărat. Orice idei sau concepţii sunt acceptate ca fiind adevărate doar atunci când există ceva care să ne convingă de adevărul lor. Sau am fost noi înşine martorii evenimentelor în discuţie, sau intrăm în contact cu ele printr-o persoană pe care o considerăm de încredere, sau poate fi altceva. Oricare ar fi situaţia, ceva ne-a convins.

Aceasta nu implică faptul că toţi creştinii s-au convertit din motive obiective, sau că toţi care au acceptat idei ca fiind adevărate sunt de partea adevărului. S-ar putea foarte bine să fim de partea adevărului fără să punem preţ pe logică şi argumentare sau să fim foarte raţionali şi obiectivi şi să fim în eroare pentru că ne lipseşte cunoştinţa suficientă sau urmărim alte scopuri decât găsirea adevărului. Însă pentru a fi siguri că suntem de partea adevărului, acel intermediar care reprezintă “elementul convingător” trebuie să fie valid! În afara cazului în care Dumnezeu s-ar revela personal şi nemijlocit ca să convingă de adevărul creştinismului, cea mai sigură cale să ajungi la adevăr e prin raţiune şi obiectivitate. Subiectivitatea te poate duce oriunde, iar iraţionalitatea este opusă prin definiţie adevărului. Într-adevăr, una din caracteristicile adevărului este caracterul său raţional, legea non-contradicţiei fiind folosită zilnic şi universal ca test al adevărului (chiar şi de cei care nu-şi dau seama).

Dacă nimeni şi nimic nu ar apăra creştinismul în faţa tuturor atacurilor exterioare care îl discreditează (fără a înlocui pe ascuns nimicul cu Dumnezeu sau cu dovezi evidente din natură!), ideile creştinismului nu ar fi apărate şi nimic bun nu s-ar spune despre creştinism. Aceasta ar duce inevitabil la dispariţia creştinismului. Ei bine, orice tentativă de apărare înseamnă apologetică, pentru că atunci când apologetică creştină funcţionează ea nu face decât să convingă oamenii că creştinismul e adevărat, raţional şi vrednic de crezare.

Aşadar, nu există convertire fără convingere în privinţa adevărurilor creştinismului şi nu există convingere fără elemente care să convingă. Orice element convingător apelează la apologetică deoarece susţine (apără) creştinismul. Dumnezeu convinge de adevăr şi îi porunceşte şi creştinului să aibă justificare raţională pentru credinţa lui (1 Petru 3:15). Faptul că apologetica creştină pune preţ pe raţiune se datorează faptului că nu încearcă să-l înşele pe cel căruia i se adresează, ci caută să convingă cinstit, încercând să prezinte dovezi obiective şi vrednice de crezare.

Deşi aportul apologeticii li se pare unora nesemnificativ sau neînsemnat, apologetica are o importanţă fundamentală. La urma urmei, Dumnezeu se foloseşte de dovezi şi de raţiune ca să-i convingă, într-un mod sau altul, pe toţi adulţii care vin la Hristos.

Concluzii

Apologetica este o artă şi o ştiinţă. Este un ghid înspre şi pentru Tărâmul Împărăţiei, dar descoperirea şi aprecierea acesteia, şi, mai ales, a Împăratului, are o dimensiune personală pe care apologetica nu o poate forţa. Efortul depus este mare, iar roadele nu sunt foarte multe la număr, cel puţin aparent.

Despre abordarea folosită de Pavel în discursul de pe Areopag s-a spus că este inadecvată pentru că nu a avut succes numeric prea mare. Într-adevăr, procentual vorbind, doar o minoritate dintre ascultătorii săi au crezut în urma vorbirii sale pretenţioase. Se pare că este un tipar care se potriveşte bine şi în zilele noastre: intelectualii sunt persoanele care se convertesc la credinţa în Hristos cel mai greu. Să fie de vină mândria celui care cred că are o cunoaştere prea largă pentru a mai avea loc pentru Dumnezeu? Să fie de vină creştinii pentru că n-au ştiut cum să-şi abordeze oponenţii? Oricare ar fi însă situatia, ştim că oamenii au nevoie să audă vestea bună a împăcării cu Tatăl prin Omul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Disciplina apologeticii este doar o ramură a mărturiei creştine, iar cei care au primit această vocaţie trebuie să o pună cu toată convingerea şi entuziasmul în slujba Cuvântului făcut trup.
avatar
David
incepator
incepator

Mesaje : 31
Data de înscriere : 02/10/2008
Varsta : 29
Localizare : Cisnadie

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum